- Ideea și povestea din spatele picturii
- În cele din urmă, chipul Omului din Copacul Creierului
- Atacul vascular cerebral (AVC)
- Soluții enLife pentru tratamentul endovascular al AVC
Este o lucrare de tip pictură abstractă în ulei pe pânză 50×70 cm, tip multi-layer, construită prin suprapunerea mai multor suprafețe ce conțin idei diferite. Ideile se ascund unele pe altele, lăsând să se întrevadă momente și interpretări din trecut până la straturile superficiale. Acestea adaugă un plus de emoție, mister și poveste din imaginația autorului.
Ideea și povestea din spatele picturii
Sunt simple și profunde în același timp.
La început a fost o abstractizare a copacului vieții. Urmărind linii curbe ale unor crengi, stilizare din copacul vieții și având un fond sanguin, a rodit confuz peste trupul lemnos auriu un copac cu inflorescențe, curbe, linii catifelate, fructe, totemuri, simboluri, segmente contrastante ca înțelesuri și culoare având în centru copacul etern re-născut al vieții, ciclicitatea, trăinicia, timpul estompat.
Sunt linii naive pe un background roșiatic similar cu vascularizația artrială și venoasă a creierului. Deasupra acestui copac, a luat forma un chip abstractizat, desfigurat al unui pacient care a suferit un accident vascular cerebral (AVC). Acesta a rămas cu o hemiplegie și alte deficiente neurologice.
În video se pot vedea vasele lui craniene re-vascularizate după tratamentul endo-vascular. În cele din urmă și vascularizația craniană prinde contur precum și chipul acestuia, încep să se umple de culoare și nuanțe de albastru și mixuri de culori calde, iar firul vieții și pulsația renasc prin tușă portocalie, stridentă, lăsată pe pânza din cuțitul de pictură…
În cele din urmă, chipul Omului din Copacul Creierului
Se distinge doar o pleoapă adormită își regăsește liniștea, necuvântarea, un cânt al somnului profund, alienat, vindecător.
Nuanțele de albastru sunt o simfonie asurzitoare a unui mare mut, creierul și sufletul amestecate, precum cerneala ca un violoncel în apa minții, înconjurată de viori, harpe și corul neuronilor androgini, ca niște tenori excitați de partitura lui Verdi.
Avea palmele mari, brăzdate de mai multe linii decât liniile vieții, unele mergeau oblic, perpendicular, marcând răscruci, sau doar pauze de odihnă la un pahar de spritz în umbra și răcoarea holului antreului casei. Amesteca vinul făcut de el și sifonul într-un pahar fără picior, cu o culoare galben verzuie ca a soarelui mânjit cu o pensulă de iarbă umedă, mixate cu degetul arătător gol, scufundat până la meta-carpo-falangă după care-l șterge de buze ascultând cum bulele de dioxid încă se mai spărgeau. De multe ori îmi apropiam fața de acest lichid proaspăt sifonat și ascultam mica fântână arteziană și jocul stropilor ce țâșneau din pahar în sus, udându-mi nasul sau urechea.
Pielea mâinilor lui, pliul interior al cotului, gâtul, fața și spatele îi miroseau a soare, a rugină, a fân, lemn uscat, frunze de roșii de pe vrej și piatră vânătă în același timp. Nu-l auzeam niciodată când se trezea, oricum la răsărit, când cocoșii și câinii din vecini strigau și se asmuțeau unii pe alții și aflam că mergea în gradină pe răcoare să ude răsadurile. Liniștit, își întindea un furtun de le cișmeaua din curte până în fundul grădinii, stătea pe un scăunel din magazie, gri din lemn uscat, sau cel vopsit cu culoare de podele, roșiatic, bordeaux înfipt în cărare și privea prin plante, frunze și rădăcini cu apă. Schimba culoarea pământului uscat de la baza oricărei tulpini însetate.
Dacă pământul era tare, nici apa nu intra de tot și făcea mici bălți care se uneau cu alte bălți, unind plantele în frății însetate, înrudite, cu mici frunzulițe, mici cili păroși disperați să se facă mari, să crească, să dea naștere fructelor, legumelor, să-și spargă micile vezicule mirositoare care împrăștiau parfumul lor prin aer, agățându-se, plutind și sărind cu mâinile lor lungi și magnetice, că niște cimpanzei veseli gata de împerechere.
Udatul era o meditație înainte de răsăritul glorios al soarelui, când foșnetul frunzelor mari ca palmele lui, ale viței de vie era singura muzică din fundul grădinii. Udând plantele își muta încet-încet scăunelul jos, de copil, din depărtare, către curte făcând zeci de stopuri, zeci de momente ale tranșei curgerii apei, cu un susur care umplea paharul pământului de spritzul de vară oferit muribundului însetat.
Trăgându-se către casă, privea în sus lumina ce creștea cu câte un gram pe pe minut printre frunzele merilor, smulgea crenguțele uscate ale prunilor ce urmau să lase toate lacrimile lor babane și dulce-acrișoare, violete, ca un gem, pe pământ, și chiar dacă făceai magiun pentru generații tot trebuia să mai abandonezi un întreg covor de prune pe jos. Acestea urmau un întreg ciclu zi-noapte al îndulcirii, putrefacției și uscării hrănind pământul din care veneau până când toamna iți trosneau sub talpă tot atâtea mii de sâmburi uscați, că și cum n-ar fi avut niciodată pulpă de fruct pe ei. Unii se ascund și acum la centimetri sub pământ, alții mai nesimțiți au dat naștere altor crenguțe și mini-copaci de prun care împânzeau și sufocau pământul.
În mijlocul grădinii, ca un totem într-o jungla de vegetație haotică, trăia un păr cu 2 trunchiuri. Unul ca o gimnastă stând aplecat pe spate în extensie aproape să cadă, dar cu multe crengi întortocheate, către cer. Celălalt, cu un corp ce izbucnea aproape orizontal către dreapta, orizontal ca o bancă, ca o masă, ca un corp de cal, după care își găsea gloria către azuriu prin mii de ramuri din groase către din ce în ce mai subțiri, verticale ca niște antene magnetizate de polul magnetic al cerului. În fața și în spatele acelui păr cu 2 trunchiuri erau 2 spații de odihnă ale vidului, 2 mici poienițe, 2 pungi de 1 leu pline cu umbra care adăpostea doar crini sălbateci cu frunze tăioase, subțiri înalte și flori portocalii și albe.
Avea o față dreptunghiulară, cu un păr scurt, tuns soldățește să nu transpire, un nas mare din care cate-odată puteai stoarce niște fire de grăsime. Spărgea nuci cu podul palmei, tăia merele pe care nu le mâncam toamna târziu și le așternea feliuțe pe ziare, la uscat să le avem pentru desert. Era împrăștiat și aiurit și, într-o seară, lângă soba, după ce a venit o ruda îndepărtată, de care se ferea toată lumea, cu titlul că l-a deocheat, privind la televizor a început să încurce cuvintele, să devina confuz, să repete „eu sunt….deci sunt acasă, tu ești…..deci tu ești”.
Ne stâlcea numele că și cum abia ne recunoștea și era dezechilibrat. Un timp a sprijinit pereții, făcându-ne să râdem trist. Cum naiba se putea întâmpla dintr-o dată ca un om puternic să devină o legumă? Starea asta a fluctuat și a durat câteva săptămânii sau luni, zile mai mult sau mai puțin bune, cu vizite și tratament la neurolog și cu deprecierea stării generale și a tonusului odată ce l-am izolat de pământ, de gradină, de obișnuințe, l-am dus la spital. Încet-încet, a început să-și redobândească limbajul, echilibrul, dar cel mai bine a fost când l-am adus din nou acasă, la nuci, la meri, doar în locul unde la răsărit cocoșii conversau cu câinii, neînțelegându-se unii pe alții, dar agitându-se ca niște actori stagiari care nu au învățat tot rolul înainte de spectacol, în spatele cortinei ce avea să se ridice odată cu răsăritul.
Avusese un atac vascular cerebral oarecum ușor ale cărui efecte s-au remis în aproape un an de zile. A fost destul de ciudat să-l percep ca pe aceeași și în același timp o cu totul altă persoană. În copacul cu mii de trasee neuronale, mii de artere, arteriole și capilare cerebrale ale trunchiului vascular scăpaseră probabil câteva fărâme închegate ale unor trombi, niște cheaguri de sânge întărite și tâmpite care s-au pus că niște dopuri pe niște vase cerebrale. Din acel moment el nu ne mai recunoștea, nu-și mai înțelegea rostul, nu-și mai găsea cuvintele, am fost un timp niște străini pentru el.
Citește și articolul: Andrada a adormit la apus în câmpul de grâu >>
Atacul vascular cerebral (AVC)
Cunoscut și sub numele de accident vascular cerebral (AVC), se produce atunci când fluxul sanguin către o parte a creierului este întrerupt, ceea ce poate duce la deteriorarea ireversibilă a celulelor nervoase. Simptomele unui atac vascular cerebral (AVC) pot varia, dar cele mai comune includ amorțeală sau slăbiciune la nivelul feței, brațului sau piciorului, în special pe o parte a corpului, confuzie bruscă, dificultăți în vorbire sau înțelegere, probleme de vedere la unul sau ambii ochi, dificultăți în mers, lipsa coordonării sau dureri de cap severe și neașteptate.
La apariția acestor simptome, este crucial să se acționeze rapid. Primele măsuri includ apelarea imediată a numărului de urgență 112. Este esențial să nu se lase pacientul să doarmă sau să aștepte pentru a vedea dacă simptomele dispar. Identificarea rapidă a unui AVC poate permite intervenții care să limiteze daunele cerebrale.
Tratamentul pentru AVC depinde de tipul acestuia. AVC-ul ischemic, cauzat de un cheag care blochează un vas de sânge în creier, poate fi tratat medicamentos cu trombolitice, care dizolvă cheagul. Uneori, se poate interveni și endovascular, adică direct în vasul de sânge, pentru a extrage cheagul.
Familia și pacientul trebuie să înțeleagă importanța recunoașterii rapide a simptomelor și a tratamentului prompt. Educația pentru prevenție și recunoașterea simptomelor este crucială.
În România, centrele de tratament endovascular pentru AVC ischemic sunt în general situate în orașele mari și includ instituții precum:
- Institutul de Urgență pentru Boli Cardiovasculare și Transplant din Târgu Mureș,
- Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj-Napoca
- Spitalul Universitar de Urgență București
- Spitalul Județean de Urgență Timișoara
- Spitalul Județean de Urgență Bihor
- Spitalul Județean de Urgență Suceava
- Spitalul Județean de Urgență Sibiu
- Institutul Național de Neurologie și Boli Neurovasculare (INNBN)
- Spitalul Universitar de Urgență Militar Central „Dr. Carol Davila”
Aceste centre sunt echipate cu tehnologie specifică și personal calificat pentru a gestiona astfel de urgențe medicale.
Soluții enLife pentru tratamentul endovascular al AVC
Comentarii